Adrian Păpăruz (n. 10 aprilie 1968, Zărnești, Brașov) este poet și scriitor român, cu o activitate literară constantă și apreciată în cadrul festivalurilor naționale de poezie și literatură. A publicat volume de poezie precum Sub soarele speranței (2007), Îngerul din urmă (2009), Balerina timpului (2011, Editura Eikon, Cluj), Dresorul de fluturi (2014, Editura Arania, Brașov), precum și volume comune cu Nuta Istrate Gangan: Jurnal sentimental (2013, Editura Pastel, Brașov) și Heart Tango (Editura Amazon, SUA).
A debutat cu apariții lirice în publicații locale precum Zărneșteanul și revista Dealul Melcilor (Brașov, 2007) și a fost distins cu numeroase premii: Premiul II la Festivalul Național de Poezie „Andrei Mureșanu” (1990), Premiul II la Festivalul Național de Literatură, secțiunea poezie „Eusebiu Camilar – Magda Isanos” (2008), Premiul III la secțiunea proză a aceluiași festival (2009), Premiul I și Premiul II la edițiile a IX-a și a X-a ale Festivalului de Poezie „Andrei Mureșanu” (2012 și 2013), precum și Premiul III la ediția a XII-a (2015).
Vă invităm să descoperiți în continuare trei dintre poeziile sale, pătrunzând într-un univers liric unde cuvântul devine mărturie, emoție și reflecție.
Dimineața ești tristă
Îmi spun că încă nu te-ai trezit.
Cuvintele stau în ibricul albastru.
Îți pun două cești.
Ninge de câteva eternități.
Bach curge printre cărămizi.
Am dat zăpada de pe inima ta.
Atât cât am putut.
Sunt treaz iubito.
Prea treaz să nu îmi pese.
Fericirea ta nu-i la mine.
Am cautat-o în fiecare noapte.
După ce ai adormit.
Cu visurile pe pieptul meu.
Nu ți-am spus.
Nici nu o voi face.
Cafeaua are gust de mâine.
Și ieri a avut gust de azi.
Amară.
Ochii tăi au rămas atât de dulci.
Îi amestec în ceașca mea.
Tu nu zici nimic.
Eu nu mai am brațe.
Câteva secunde mucegăite cad.
Chiar pe moșul de mușama.
Ceasul nostru are o gaură.
La fel și inima mea.
Acolo încap o mulțime de oameni.
Când se va umple va exploda.
Ești și tu acolo.
Ai un apartament matrimonial.
Nu am reușit să îl mobilez complet.
Iartă-mă.
Am multe iertări pe care încă nu le cunosc.
Nu le voi lua cu mine atunci.
Niciodată.
Vor rămâne în punga de cafea.
Dimineața vor face parte din trezire.
Trezirea ta.
Uite.
Am încetat să ning.
Dacă aș putea să te sărut m-ai mai iubi?
Din ce în ce mai mult
somnul meu seamănă
cu o moarte
sau ceea ce cred eu
despre moarte
poate vii suntem morți
și morți suntem vii
cine știe să facă diferența
când totul e în mintea mea
chiar și Dumnezeu
rătăcit prin pineală?
în moartea nopții trecute
de pildă
mamă
erai vie
mă strigai din grădină
o floarea-soarelui îți crescuse
în piept
din surâsul tău trist
mă nășteai prin cezariană
eu îmi mușcam sufletul
să nu țipe
iar cuvintele
mă tăiau bisturiu
“mai rămâi
mai rămâi
nu mă naște încă
mamă
nu inventa timpul
orice timp odată pornit
ajunge la moarte…”
tu ești deja acolo
eu mort viu
colind pe aici
din ce în ce mai mult
somnul meu seamănă
cu o moarte
o moarte-prunc
căutând disperată
un sân…
să n-o hrănești
mamă
să n-o hrănești
mai bine strigă-mă
în orbirea mea
nu mai pot să te văd…
Țăndari onirice
nu poţi să fii decât ceea ce eşti,
dar întodeauna vei fi mai mult
decât poţi să crezi
la hotar de paradis
păsări damnate
fac cuiburi
din pene de îngeri căzuţi
cuvioase
fluieră psalmi
aşteptând răbdătoare
mântuirea promisă
dumnezeu ascultă rap
cu ochii pe ceasul stricat
al eternităţii
nu s-a schimbat nimic
curgem toţi resemnaţi
prin avalul destinului
doar uneori
câte un avatar milostiv
trimite bilete de arcă
pe email
nu toată lumea are net
Maria Sarpe
