Bogdan, când ai început să cânți și care a fost primul tău contact real cu muzica?
Am început să cânt de mic, într-un mediu în care muzica era prezentă firesc, ca o prelungire a vieții de zi cu zi, nu ca obligație sau program. Nu a fost ceva impus, ci ceva care se întâmpla natural, între oameni. Primul meu contact real cu muzica a fost acasă, la evenimentele de familie și în sat, acolo unde lăutarii nu erau doar muzicanți, ci povestitori ai comunității, oameni care știau să traducă bucuria, dorul sau tristețea în sunet.
A existat un moment clar în care am simțit că muzica nu mai este doar o joacă de copil, ci un drum pe care vreau să-l urmez serios. A fost clipa în care am văzut ce emoție poate crea o melodie bine cântată asupra oamenilor cum se schimbă priviri, cum se deschid suflete, cum muzica adună oamenii pur si simplu.
Cum s-a construit parcursul tău profesional de-a lungul anilor?
Parcursul meu s-a construit pas cu pas, fără scurtături, prin multă muncă, răbdare și experiențe diverse. Am cântat în contexte diferite de la evenimente locale la spectacole și colaborări iar fiecare etapă a venit cu lecțiile ei. Am învățat ce înseamnă disciplina, adaptarea la public, respectul pentru scenă și pentru oamenii alături de care cânți.
Nu a fost un drum ușor sau rapid, dar a fost unul care m-a format nu doar ca muzician, ci și ca om. Fiecare experiență m-a ajutat să înțeleg mai bine ce înseamnă responsabilitatea actului artistic.
Ai activat atât în mediul local, cât și în afara comunității. Ce diferențe ai simțit?
Diferențele sunt mari și se simt imediat. „Acasă” cânți cu sufletul deschis, pentru oameni care te cunosc, care îți știu familia, rădăcinile și povestea. Există o legătură directă, o încredere care nu trebuie construită de la zero.
În alte locuri, trebuie să demonstrezi mai mult, să câștigi publicul prin ceea ce faci, să te adaptezi contextului și oamenilor. Ambele experiențe sunt valoroase, dar cea de „acasă” are o încărcătură emoțională diferita.
Ce stiluri muzicale te-au format ca muzician?
M-a format, în primul rând, muzica populară autentică, așa cum se cânta odinioară, cu respect pentru linie melodică și mesaj. Contactul cu alte stiluri muzicale m-a ajutat însă să înțeleg mai bine ritmul, armonia și expresivitatea, să fiu mai deschis și mai atent la nuanțe.
Toate aceste influențe m-au ajutat să-mi conturez propriul fel de a cânta, fără să pierd legătura cu tradiția.
Care au fost cele mai importante momente din cariera ta?
Cele mai importante momente au fost acelea în care am simțit că oamenii se regăsesc în ceea ce cânt. Când vezi că o melodie ajunge la cineva, că produce emoție sinceră, înțelegi că muzica ta are un rost.
Atunci am știut că nu este vorba doar despre un hobby sau despre scenă, ci despre o formă reală de comunicare între oameni.
Ce compromisuri ai fost nevoit să faci?
Au existat compromisuri legate de timp, de efort și de confort personal. Muzica cere sacrificii, iar drumul nu este întotdeauna comod. Totuși, am refuzat să fac compromisuri care să-mi afecteze identitatea muzicală sau respectul față de tradiție.
Pentru mine, acestea sunt limite clare peste care nu pot trece.
De unde a pornit dorința de a forma un ansamblu?
Dorința de a forma un ansamblu a pornit dintr-un motiv profund personal, legat de oameni dragi și de amintiri care nu se pierd. Bunicul meu, Gelu Lăutaru, a fost omul care mi-a arătat ce înseamnă muzica trăită cu sufletul. Alături de el au fost Mișu cu Vioara și Petrica cu acordeonul oameni care au ținut vie muzica lăutărească în sat, cu pasiune și respect.
După plecarea lor, am simțit un gol, dar și o responsabilitate. Ansamblul este felul meu de a le duce mai departe spiritul, de a le onora memoria și de a păstra vie o tradiție care nu trebuie să se stingă.
Ce lipsește azi din felul în care e înțeleasă meseria de lăutar?
Astăzi lipsește, înainte de toate, respectul pentru profunzime și pentru rădăcină. Meseria de lăutar nu înseamnă doar tehnică sau apariție scenică, ci o legătură vie cu oamenii, cu locul și cu poveștile lor.
Se pierde uneori răbdarea de a învăța de la cei bătrâni, de a asculta înainte de a cânta și de a înțelege că muzica adevărată nu se consumă repede. Lăutăria este o responsabilitate culturală.
Cariera ta este un drum personal sau o responsabilitate?
Fără îndoială, ambele. Este un drum personal, pentru că muzica face parte din mine. Dar este și o responsabilitate, pentru că duc mai departe un mod de a cânta și o moștenire care nu îmi aparțin doar mie.
Când urc pe scenă, nu sunt doar Bogdan, ci și continuarea unei povești mai vechi.
Ce înseamnă Potopinu pentru tine?
Potopinu este locul din care am plecat și la care mă întorc mereu, chiar și atunci când nu sunt acolo fizic. Este sursa mea muzicală și identitară, locul unde am învățat ce înseamnă comunitatea, respectul și muzica trăită, nu demonstrată.
Tot ce cânt poartă, într-un fel, amprenta acestui loc.
Cum poate contribui un ansamblu local la comunitate?
Un ansamblu local poate aduce oamenii mai aproape unii de alții și poate crea un sentiment de apartenență. Prin muzică, se păstrează identitatea locului, se transmit valori și se construiește mândria de a aparține unei comunități vii.
Nu este doar divertisment, ci un mod de a spune: „Suntem aici, avem o identitate și o păstrăm.”
Maria Sarpe
